the forget-me-not forgot

Despre dependeţa de bitter lemon, din care cred că n-am mai băut de vreo jumătate de an. Cândva beam doi litri pe zi. De intersecţia de la Perla, rides to the airport and back şi plimbările săptămânale pe lângă parc. Coldplay şi câte şi mai câte.

De autoconvingeri. De lucruri neterminate, dar şi de puterea de a trăi eu cu mine şi cu ele. De siguranţa că totul o să fie oke. Despre cum se scriu 10 rânduri despre nişte trepte. Despre cum e să scriu despre nimic şi să-mi placă.

Despre planurile care nu ies niciodată, pentru că aşa e, e stupid să cred că s-a schimbat ceva. Despre cum we never change, doe we? and we never learn, do we? Despre visele de acum 2-3 ani care s-au îndeplinit exact aşa cum le-am pus pe hârtie.

Dar aducerile aminte sunt cu atât mai dulci.

ziua în care n-am făcut nimic

Decât să mă învârt între birouri, balcoane, fotolii, hârtii, să tastez din picioare şi totuşi să nu văd nimic palpabil terminat. Ciudat. Azi am simţit că n-am făcut nimic până spre seară când am plecat acasă. Parcă nu-i normal să începi ziua la birou cu un cappucino cioco (mai ales că varianta normală e coffee, black), să îţi prelungeşti pauza ca să discuţi despre jante, motoare şi femei crizate la volan, apoi să tragi învăţăminte din experienţa altora. Plăcut însă, este. Parcă acum mi-a trecut şi mi-a revenit cheful de nopţi pierdute. Odată verbalizate, frustrările sunt ceva mai uşor de depăşit. M-aş apuca să-mi fac tema pentru seminarul de mâine, dacă aş şti ceva despre ea. Cred că o să amân totuşi distracţia pentru weekendul prelungit ce urmează. Mă pregătesc să mă îmbrac în costumul de drăcuşor şi să bat pe la casele oamenilor, că dacă ei nu mă vor, nici eu nu-i vreau pe ei, dar nu înainte de a fura tot knowledge-ul pe care îl posedă. Mwahah! Cel mai tare e că şi zilele în care nu fac nimic, tot pline sunt.

psihoza

Se confirmă gripa porcină în jurul meu de nu-i adevărat. În mod dubios la tot felul de oameni cu care n-am treabă. Adică prieteni ai prietenilor, colegi ai rudelor, rude ale vecinilor şi conlocuitori ai clădirii de birouri prin care îmi fac veacul. Keeping ză cool of course, că ce naiba aş putea să fac mai mult? Eventual să nu mai bat policlinicile pentru diverse analize şi să mă uit urât la oamenii cu măşti.

Deci cum e? E pe bune sau e afacerea GSK? E naşpa sau ar trebui să aştept fericită săptămâna de odihnă?

frica

Sunt convinsă că frica e singurul păcat uman. La nivel pur personal, în sensul că ori de câte ori ajungi să îţi faci rău singur la bază stă frica de ce ar putea urma, de situaţii fără ieşire, de schimbare sau dimpotrivă. Dar cu siguranţă şi la nivel, să-i zicem, cosmic -- adică dacă e să cred în ceva forţe superioare, şi să le asociez şi cu religia, am senzaţia că toate relele de pe lumea asta pornesc de la frică. Până şi alegerea celor mulţi de a crede în Dumnezeu, fie pentru că e înfricoşător să te gândeşti că după s-ar putea să nu mai fie nimic, fie atunci când te pui în opoziţie cu cei care nu cred, refuzi să îi accepţi şi să trăieşti lângă ei. De frică.

Consecinţa e că mi se pare înălţător să reuşeşti să treci peste lucrurile care te fac să tremuri, chiar dacă habar n-ai ce anume tremură în tine, de ce nu dormi noaptea şi eşti cu fundul în sus toată ziua. La nivel de dezvoltare personală, totul ar trebui să înceapă de la găsirea treburilor ăstora şi înfrunatrea lor. Pur şi simplu. Când înţelegi că fuga nu prea are unde să te ducă decât faţă în faţă cu duşmanul, nu rămâne decât să alegi să te alături lor, cum spune proverbul. Cu cât mai repede cu atât mai bine, cu cât mai dură confruntarea, cu atât mai bune sunt rezultatele.

Când eram mică îmi era îngrozitor de frică de poliţişti şi doctori. Pauză de râs în hohote. Plângeam de fiecare dată când vedeam un agent pe stradă, iar momentul în care mi-a spus tata că doar cei cu şapcă albă sunt de la circulaţie am simţit că viaţa mea s-a îmbunătăţit considerabil. Câd despre doctori, aveam unul în familie, iar în momentul în care intra pe uşă mă acundeam în cel mai întunecat colţ al casei şi nu mai ieşeam de acolo.

Fobia de doctori s-a transformat într-o scârbă de spitale cum nu-i adevărat, încă n-am reuşit să găsesc un stabiliment din ăsta din care să nu ies cu mâna la gură, încercând să uit că toţi oamenii ăia lângă care am stat au probleme pe care nu le pot controla singuri. Nu suport sângele şi până pe la vreo 17-18 ani am tremurat de fiecare dată când a trebuit să fac o injecţie şi nu mi-am luat niciodată sânge. Încă n-am ajuns să fiu operată, slavă cerului, pentru că numai cuvintele anestezie şi bisturiu, mă fac să vreau să mă ascund sub plapumă. De varianta de viaţă în care eu deveneam medic nu s-a pus problema niciodată, deşi cu siguranţă m-ar fi ajutat să trec peste toate.

În schimb poliţiştii mi-au devenit cei mai buni prieteni. În primii ani de şoferie încă îmi tremurau genunchii dacă mă oprea vreun garcea, asta absolut fără vreo bază reală. După o relaţie semi eşuată cu unul am ajuns chiar să îmi placă. Ok, aberez, nu-mi place când sunt oprită să mi se dea o amendă, dar cu mult calm şi îneţelegere se rezolvă multe treburi. Săptămâna trecută au venit să oprească o petrecere la care se cânta cam tare. Proprietara nu vorbeşte română, dar băieţii au plecat exact aşa cum au venit. Cum ar fi fost să încep să plâng şi să mă ascund în debara? :)

În prezent fobiile mele cele mai in your face sunt frica de câini şi de avioane. Cu prima din ele nu ştiu exact ce-o să fac, mai ales că e şi oarecum justificată, trăind în oraşul în care trăim. A doua e in progress. Mă urc în avioane. N-am murit. Dar nici nu mă fac flight attendant prea curând. :)

Şi-apoi mai sunt fricile alea de care nu ştie nimeni, uneori nici măcar eu, dar care mă dau peste cap de fiecare dată când încerc să-mi fac un bine. Sunt îngrozită de ideea că dacă încerc una sau alta se vor schimba mult prea multe şi voi pierde controlul. Iar aici lucrurile sunt mult mai complicate decât urcatul într-un avion. Azi însă am chef să nu-mi mai fie frică, să nu mai existe o limită interioară de la care să bat în retragere şi să do the right thing to do for a change.

Partea amuzantă a întregii polologhii de mai sus e că păşitul în gol de cel mai simplu pas pe care îl poţi face, dacă reuşeşti să treci de frică. Apoi nu mai există la stânga sau la dreapta, greşeli şi alegeri potrivite, pentru că jos e doar hăul. De multe ori, hăul e un pat pufos de fulgi de gâscă, totul e să ai curaj să sari.

despre pantofi şi alte experienţe citadine, în stil anii 2000 pre-criză

Epoca de aur a mallurilor bucureştene s-a întors. La noul stabiliment din Cotroceni sunt acceaşi oameni care bântuiau într-o vreme Vitanul şi Plaza, aceleaşi vaci de parcare şi piţipoance însoţite.În primul rând, să dea naiba dacă am văzut parcare mai prost făcută. La modul că nu e nici măcar ca o parcare normală, circulară, prin care te plimbi până găseşti un loc, nuuuuuu, e mai logic să rămâi blocat şi să trebuiască să dai cu spatele de jde ori. Bine că au hartă şi culori puternice ca să nu te rătăceşti. Nu de alta, dar sus în magazin e foarte posibil, cu puncte de informare zero.

Anyway, noi ne-am gândit că e bine dacă sunt multe magazine la un loc, din punct de vedere al timpului economisit. Păcat să sunt mici şi neaerisite şi staff-ul de pe altă planetă. Plus cam jumătate din cunoştinţele mele personale, că probabil toată lumea s-a gândit că o sâmbătă seara e potrivită pentru vizita de curtoazie. Măcar au pantofi ieftini şi frumoşi, deşi mori de cald în magazine, vânzătoarele sar rândul la casă şi sunt cam două ajunuri de Crăciun concomitente în materie de capete numărate la intrare. Nevermore.

Am zis că mi-am luat pantofi? :)  Dap, probabil că o să mor îngropată sub ei. Dar cum zicea o doamnă odată, nimic nu se compară cu modul în care arată o femeie cocoţată pe tocuri. Pentru că poziţia asta te obligă să îţi scoţi pieptul în faţă şi să îţi încordezi coapsele. It's really a win-win situation, şi după ceva exerciţiu o zi de alergătură pe tocuri nici nu se mai simte. Ideea mea de a nu-mi mai cumpăra haine până la vară e încă în picioare. Pantofii nu se pun, iar excepţia de la regulă spune că am voie să îmi înlocuiesc un item din garderobă cu ceva nou. Numai bine, oricum am nişte flat shoes de dat. :)

Aşa că pân' la urmă tot degeaba e. În afară de aglomeraţia iminentă din zonă (iar coincidenţa face ca eu să trec zilnic pe acolo), n-am văzut nimic nou. Numai treburi vechi şi urâte. Bine că există prieteni cărora le place să stea în casă, la mine în casă, popcorn, boardgames şi pantofi. :)

te-ai gândit vreodată?

Eu m-am gândit în timp ce îmi aruncam pantofii cu toc de 10 în dulapul dedicat lor. Am realizat că dacă toată lumea ştie că eu stau aici acum înseamnă că aici e acasă. Petrom zice că oricine are un Andrei drag în viaţa proprie. Dar nu e încă sfârşitul lunii aşa că mai putem să visăm, mai ales când e sâmbătă şi somnul se poate prelungi în mod nedeterminat. Cu siguranţă atunci când doctorul zice că n-ai voie alcool deloc. E atât de simplu.

PS Nu ştiu ce scria pe prima sticlă, dar pe a doua scrie busuioacă de Bohotin. Noiembrie, desigur, că aşa a fost în fiecare an. Mie mi-ar plăcea să mă fi născut în noiembrie.

de pisicus

N-am mai văzut niciodata, în toată viaţa mea de pisică adică, feline proactive. Până azi, când au sărit pe mine. Am crezut că sunt câini şi sunt chioară din nou (până la urmă nu e tocmai imposibil să-ţi cadă lentilele din ochi) şi am încercat să mă feresc. Pe naiba. Au venit la mine, una neagră, una ablă şi una tărcată, au mieunat şi s-au gudurat de parcă n-au mai văzut fiinţe umane prin zonă. După care una din ele s-a cocoţat pe pervaz şi pun pariu că încă mă studiază.

Oh well, ce voiam de fapt? Uitasem că sunt pisică. Sau mă rog, very much of a cat person, dacă afirmaţia mea sună prea din altă lume. Mood switches am, tabieturi asemenea şi fixaţii fără număr. Plus că metodele mele de obţinere a treburilor pe care mi se pune pata sunt foarte neortodoxe -- n-aş merge pe calea bătută nici dacă ar fi singura opţiune. Nu ştiu să cer, dar ştiu să-i fac pe ceilalţi să-mi dea. Mâţâită însă nu-s, aici trag linie. Deşi dacă stau să mă gândesc, undeva între au mă doare aia şi aia şi ailaltă şi dramele mele binecunoscute, sunt singură că am mai scăpat câte un miau. Pe unde nu trebuia, of course.

Probleme? Nu există. Pisicile au întotdeauna şi ce vor, şi ce le trebuie. Şi un staff întreg pentru stisfacerea nevoilor minimale, gen testul zilnic de ascuţime a ghearelor. Heh. :-)